Tainele și spaimele inimei

Doina Ioanid alege ca modalitate de investigare a metabolismului sentimental în Ritmuri de îmblânzit aricioaica (Cartea Româneascã, 2010) un procedeu dual de inhibare-exhibare a corporalitãþii. Conceput ca un manual de supravieþuire, de anihilare a spaimelor ºi tainelor inimii, acest poem-jurnal concentrezã ºi înregistrazã progresele ºi, mai ales, regresele trupului, un trup intens spiritualizat, încãrcat afectiv. Printr-un raport de incluziune ºi utilizând artificiul unei sinecdoce, inima se substituie treptat trupului ºi devine organul receptor al feminitãþii în derivã. Sfâºiatã, putrezitã („cu inima în mânã, am mers prin oraº, pãºind pe prima zãpadã din anul ãsta. ªi inima mea, stropitã cu vin ºi oþet, continua sã putrezeascã în ritmul celor 37 de ani), stafiditã sau regeneratã,  „verde ºi crudã”, sufocatã („pe inima mea s-au adunat toate scamele din lume ºi înãuntrul meu au crescut lanuri întregi de tutun”),  inima suportã calvarul solitudinii, spaima dezintegrãrii, teroarea neantului ºi transformã confesivul, îl subordoneazã corpului, trupului-senzor deschis spre lume, spre necunoscut.

Paradoxal, conºtiinþa excesivã a corporalitãþii nu eliminã, nu diminueazã prezenþa celuilalt, dimpotrivã, existenþa în absenþa celuilalt e imposibilã, ca într-o reluare a mitului androginului. Relaþia cu alteritatea se descrie în direcþii antinomice: viaþa-dragostea, singurãtatea-moartea. Figura lui, tânjirea dupã el, aºteptarea lui sunt reconstituite prin memoria trupului: „mirosul tãu cuibãrit între cutele pielii mele (...) trupul meu se poate împuþina în continuare, mã poate trãda în fiecare zi, dar nu poate uita”. De partea cealaltã, timpul, singurãtatea, aºteptarea erodeazã trupul „noaptea când piepturile hârâie mai tare, acoperind rãsuflarea egalã a lui Dumnezeu, vine aricioaica ºi-mi dã iarãºi târcoale”. Anxietatea, teroarea sunt introduse direct, atacã de-a dreptul, dur, aricioaica cu þepi ascuþiþi sfâºie „trupul sufetesc” – reminiscenþã din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu; de altfel, în rândul personajelor terifiante, aricioaica e secondatã cu succes de Mika-Lé, cuplu demonic ce nu se lasã îmblânzit decât temporar pentru a reveni în forþã  în veritabile cavalcade vrãjitoreºti. Nici un loc nu e sigur: în spaþiul închis al camerei,  aricioaica amuºinã, cu ghearele „prinse în dantelã”,  printre bibelourile mamei, cu þepii ascuþiþi cu grijã; în oraº pândeºte Mika-Lé – zeflemitoare, „cu buzele ei din lame de ras”, „ivindu-se dupã zidul pãrãsit”, „pe pavajul încins” face victime colaterale sau intenþionate, sugrumã, cresteazã, smulge, reteazã conform profilului ei de aspidã. În plus, o întreagã galerie zoomorfã se insinueazã oniric, agitã subconºtientul ºi îºi supune organismele. Ca într-un film suprarealist, secvenþele poetice aliniazã imagini desprinse din transã, din somnul cu molii  „fãrã cer ºi fãrã candoare” ce anunþã resemnarea, acceptarea, declinul:

„N-am zãrit-o de cun am intrat. (...) A coborât încet de pe raft. Þepii îi erau lucioºi, ascuþiþi cu grijã. Eram doar noi douã ºi noaptea care abia începea. În pragul celor 40 de ani stãteam doar noi douã, dincolo de bine ºi de rãu”.

Poemele, dincolo de unitatea de sens a întregului volum,  par sã se nascã unul din celãlalt ca într-un joc cu pãpuºi ruseºti, existã mai mult decât o conexiune, existã o consecutivitate a trãirilor, întâmplãrilor. Cele mai atroce momente sunt succesive apariþiilor aricioaicei – crize de identitate, de interogare-contestare a propriei corporalitãþi: „Unde sunt eu înghesuitã, înghemuitã în trupul ãsta?”. Respingerea, ostracizarea, prãbuºirea în infernul femeilor neiubite poate fi evitatã printr- un zâmbet –gest minimal, dar cu semnificaþii decisive: „zâmbetul tãu mã extrage de acolo”. Mizerabilismului organic i se opune o anumitã ingenuitate, ce rãzbate timid în incantaþiile cãtre iubirea trãitã la modul ideal: „niciodatã toamna nu fu mai frumoasã. La luz de tu cuerpo. La luz de tu cuerpo”.

Micile ºi marile drame se confundã ºi, în final, realitatea (i)reductibilã a trupului se acomodeazã miºcãrilor contradictorii de ieºire din sine: „sã mã uit în oglindã ºi sã nu mai fiu eu” vs. regãsirea de sine: „cândva eram o ceaºcã plinã de smântânã, o cutie muzicalã de Crãciun”. Arsenalul mai mult sau mai puþin plãcut al amintirilor de familie e invocat, vine sã dea mãrturie maºina de tocat a bunicii, cutia cu Pandora cu tot: revãsare de resentimente, revoltã ºi, uneori, nostalgie. Lumea visceralã nu pierde speranþa transcendenþei, se roagã ºi sperã o „reîntoarece”- reintegrare în fluxul naturii.

În Ritmuri de îmblânzit aricioaica, Doina Ioanid preface confesiunea, transgreseazã defularea banalã în confesiunea-confruntare ontologicã, într-una din cele mai intense experienþe poetice din ultimii ani: „Unde sunt vorbele tale?... Le-am înghiþit ºi le þin în burta mea. Dar sã nu-þi fie milã de ele. Sînt pãsãri cu zece rânduri de dinþi ºi aripi zimþate, de oþel. Sã nu-þi fie milã de ele , cã drumul tot nu le dau!”.